Îi place să se dea „cu stil”, să arate că„ are clasă”. E plin de ifose cu pretenții de titrat și de umblat, visează cai verzi pe bulevard și se dă un tip priceput și ocupat. Din fiecare vorbă,din orice gest, împrăștie ipocrizia, privitimismul și, dincolo de lăudătorii în exercițiu, nu-ți trebuie mult să-i vezi subțirimea.
Dacă e unde e, crede că merită și că are talent, chiar i se cuvine, deși singura sa certă calitate rămâne caracterul de jeg ordinar. Strălucind în puținele apariții , precum un bec înainte să se ardă , se visează și se compară cu altcineva,în fiecare zi. În fapt este ca și cum ai spune că Steven Segal și Liviu Vârciu , sunt, amândoi, nu-i așa, actori de film.
Nu s-a ridicat de jos , nu a trecut prin selecții,nu a crescut , pas cu pas. A forțat nota când a mirosit conjunctura favorabilă , a supt când a putut de la stat,a dat țepe, a băgat bățul printre felurite garduri, a dat și cu râtul, a copiat atitudini și crede că asta-i suficient și că s-a mișcat cu talent. Deloc! Expandarea sa a avut la bază doar câteva cumetrii temporare în câteva conjuncturi favorabile, trecătoare.
Azi încearcă din răsputeri să-și ascundă interesul, mimând o scenetă ridicolă:„nu mi-am luat-o în cap, știu ce fac, am și experiență ,dragostea de neam și mila de oameni mă mână în luptă , drag îmi e orașul…”, și la fel de drag bugetul său, așa că încerc și eu. Nu mai accept dacă nu curge, pică , am o fascinație de statură, posed , visez și mă trezesc vorbind. Da, așa, ca prostul…
Câtă nerușinare îți trebuie să crezi că mai poți fenta ,din nou, un oraș întreg care te cunoaște foarte bine?! De câtă nesimțire e nevoie pentru a îndrăzni în tupeul unei notorietăți ridicole, după ridicolul pictorial de câtva timp în care n-ai fost altceva decât țoapa de mahala,o imitație ieftină , zdravăn sulemenită , adresată celor pentru care între un Versace original și unul de pe o tarabă din Romanești diferența e doar de preț să pretinzi că îți pasă când nu-ți pasă de altceva în afara intereselor proprii?!
Dacă el ar fi singura țoapă politică din viața noastră am putea fi,chiar fericiți. Măsura lichelismului nu înseamnă însă onorabilitate. Nici măcar ceva simpatic în țopăiala sa. El nu are nimic simpatic. E doar dezgustător! E ușor să-ți faci auto-evaluarea când nu-ți accepți lungul nasului !