În mod tradițional parlamentarul, nu poate fi definit, din nici un unghi, prin Dan Ciocan. Cât e el de două mandate parlamentar, meseria asta n-a prins-o ! A prins în schimb norocul subvențiilor agricole din programul de guvernare, contracte și pe iarnă, și pe vară, și la drumuri, și la mop, și câteva posturi cheie în instituțiile guvernamentale care asigură finanțarea programelor din agricultură, Afir-ul lui drag, pentru finii familiei și credincioșii firmelor trecute pe numele supușilor.
Spumoasă și cu bule! Este definiția complexă oferită de parlamentarul Dan Ciocan, care se face singur țăran, țăranilor din preajma lui, (făcându-i pe criticii literari ai lui Ion și al său Liviu Rebreanu să -și muște degetele), unui reporter autohton de teren, probabil nostalgic, într-o zi mohorâtă de aprilie, când parlamentarul, gândea, nu muncea, la biroul său din…nu specifică autorul.
Al treilea agricultor al țării, după Dragnea și Daea, bagă mare din misterele fecundării roadelor, adânc împletite cu iubirea pământului, care anihilează orice îngrășământ chimic, ale cărui efecte nesănătoase sunt anihilate irefutabil de iubirea țăranului pentru, fiecare ce are, o palmă de pământ, un hectar, sau o fermă de latifundiar, cazul domnului deputat Dan Ciocan. Și, precum în versurile marilor noștri poeți, subtilitatea deputatului țăran, agricultor, latifundiar, socialist, din grăirea transpusă public, te lasă fără suflare. Citești și plângi, te ștergi și iar plângi, pentru ca în final, printre sughițuri și emoții, sfâșâiat de sentimentele transmise , să bagi la cap de unde vin izvoarele fertilității, profitul, barza, carma și ” bietele” subvenții încasate!
Declarația completă a parlamentarului țăran, frate cu pământul udat din iubire și mai deloc de irigațiile lui Busy de la Anif, aici:
@$…..
”În mod tradiţional, ţăranul este definit ca omul care s-a născut şi a crescut într-un sat, care continuă să-şi petreacă cea mai mare parte din viaţă în sat şi care moare în satul respectiv. Aşadar, termenul de ţăran semnifică o apartenenţă la o comunitate rurală, o apartenenţă pe care şi-o câştigă prin naştere şi o îmbogăţeşte cu noile valenţe pe care i le conferă integrarea în efortul comun de dezvoltare a respectivei comunităţi. Repet, asta în mod tradiţional. Asta se înţelegea până nu demult prin calitatea de ţăran: o apartenenţă la o comunitate rurală. În prezent, ţaranul intră într-o definiţie mai complexă. Prin termenul de ţăran trebuie să se înţeleagă ceva mai mult. În conotaţia termenului intră acum şi atribute care se referă la ce face omul într-un sat. Eu, de pildă, dacă mă numesc ţăran, este şi prin prisma activităţii pe care o desfăşor la ţară. A fi ţaran, în zilele noastre, a devenit o meserie. Meseria de ţăran se învaţă, e foarte complexă, acum, la ţară, trebuind să fii cum ar fi zis bietul Ceauşescu: un om multilateral dezvoltat. Şi încă altceva: ţăranul din zilele noastre trebuie să fie un mare iubitor de pământ. Poate mai mult decât oricând, ţaranul trebuie să-şi iubească pământul, să plouă cu iubire peste pământul pe care-l munceşte; să-l ude, bineînţeles, cu sudoarea frunţii sale, dar şi cu stropii de aur ai iubirii pornite din adâncul inimii. Căci şi pământul din zilele noastre nu mai este cel dintotdeauna. Nu mai are nevoie doar de munca ţăranului, ci şi de iubirea lui. Dacă nu se simte iubit, ocrotit, respectat, pământul se poate răzbuna. Îşi poate ascunde izvoarele fertilităţii, devenind unul arid, sterp, extrem de zgârcit în a-şi mai întoarce faţa către ţăranul care nu-l iubeşte. Uitaţi-vă ce se întâmplă acolo unde pământul nu este iubit. Oricâte îngrăşăminte ai turna peste el, nu faci decât să-l otrăveşti şi mai mult. Iar roadele pe care ţi le dă, chiar dacă pot fi mai multe, nu mai au niciun gust. Când se simte călcat în picioare, pământul se răzbună. De aceea zic eu că ţăranul din zilele noastre trebuie să se poarte cu pământul precum cu un prieten şi să aibă tot timpul grijă să nu-l îmbolnăvească”.
