În arena politică din Slatina, spectacolul absurdului a atins cotele maxime. De la instalarea sa în fotoliul de primar, Mario De Mezzo a transformat administrația locală într-o scenă personală de cabaret politic, transmisii în direct pe rețelele sociale și un tir continuu îndreptat spre garnitura social-democrată. În fiecare zi, adesea de mai multe ori pe zi, discursul edilului pare calibrat pe un singur obiectiv: bombardarea sistematică a imaginii PSD Olt. De la acuzații privind presupuse filaje plătite, până la runde dure de evacuări de sedii și atacuri frontale la adresa liderilor județeni, arsenalul de confruntare folosit de De Mezzo este total.
Cu toate acestea, dinspre cartierul general al PSD Olt , rămasă în memoria colectivă ca mașinăria politică ce a dominat autoritar județul de decenii, vine o tăcere surprinzătoare, neînțeleasă, nefirească.
Această tăcere poate avea două variații, sau variante.
Ea poate să nu fie deloc întâmplătoare, ci rezultatul calculat al două explicații tactice majore, fiecare purtând însă cu sine riscuri politice la fel de mari.
Prima explicație a acestei abordări rezidă în clasica strategie din comunicarea de criză. Refuzul de a hrăni o spirală a provocărilor sterile. Nu hrăni trolul. De Mezzo își extrage întreaga energie politică, atenția mediatică și vizibilitatea publică din confruntarea directă cu un colos. El se hrănește din adversitatea cu “marea mașinărie”. Din această perspectivă, PSD Olt a înțeles că orice replică oficială, orice conferință de presă organizată pe post de ripostă directă nu ar face altceva decât să alimenteze spectacolul dorit de primar, validându-i acestuia rolul de erou anti-sistem sau de victimă pe care încearcă agresiv să și-l asume. Tăcerea PSD devine astfel o încercare de a-i tăia principala sursă de combustibil politic, atenția publică.
A doua explicație ține de parcursul pragmatic pe termen mediu și lung și de uzura inevitabilă a administrației. Social-democrații mizează pe ideea că electoratul se va satura treptat de o campanie electorală prelungită la nesfârșit pe rețelele de socializare dacă aceasta nu este însoțită de rezultate administrative palpabile. Mizează, tăcând…Tăcerea PSD Olt poate fi , în fond, o invitație la asumare și la un test al timpului. Să fie lăsat primarul să ocupe singur întreaga scenă până când cetățenii vor înceta să mai privească ecranul telefonului și vor începe să întrebe ce s-a construit, ce s-a asfaltat și ce investiții reale s-au adus în oraș. Partidul își concentrează pârghiile în spațiul instituțional rece, în Consiliul Local și la nivelul județean , acolo unde deciziile de buget și voturile pe proiecte tranșează puterea fără zgomot de fond.
Totuși, această strategie a “tăcerii inteligente” nu este deloc lipsită de vulnerabilități majore, iar riscurile asumate de PSD Olt sunt uriașe. Principalul risc este cel al cedării definitive a spațiului public și al abandonării bătăliei pentru percepție. În politică, spațiul gol nu rămâne niciodată neocupat. Refuzând să ofere o contra-argumentație fermă, articulată, PSD Olt îi lasă lui De Mezzo monopolul absolut asupra narațiunii despre Slatina. Primarul pune etichete pe partid, pe lideri, pe oamenii care-l susțin și nu le dezlipește nimeni. Pentru o comunitate fragmentată puternic, de trei ani de zile, îmbâcsită de ură, riscul orbirii nu e doar inevitabil ci și fatal. Pentru un cetățean nehotărât sau mai puțin conectat la dedesubturile jocurilor de culise, lipsa de reacție a celui mai puternic partid din județ nu este interpretată ca o tactică înțeleaptă de izolare, ci ca o admitere tacită a vinovăției sau ca un semn de slăbiciune, de resemnare sau de neputință în fața unui adversar vocal.
O altă primejdie reală este demobilizarea propriei baze de votanți și a activului de partid. Un partid obișnuit să câștige și să domine lupta politică locală riscă să-și deruteze propriul electorat atunci când adoptă un rol pasiv de spectator. În lipsa unor riposte vizibile care să ofere măcar direcție discursivă, simpatizanții pot percepe tăcerea ca pe o capitulare treptată în fața agresivității primarului. Tacticile din cărțile de comunicare au însă un termen de valabilitate limitat, iar PSD Olt pare că a depășit deja limita de siguranță. O organizație politică nu poate trăi la nesfârșit din prudență sau din nostalgia invincibilității de altădată. Mii de membri de partid, activiști de teren și votanți loiali privesc astăzi neputincioși la cum propriul partid încasează lovitură după lovitură fără să ridice garda, lăsați fără muniție verbală și fără sprijin de la echipa care se întreabă, cât mai contează. Tăcerea prelungită nu mai pare o dovadă de înțelepciune tactică, ci o letargie periculoasă care își demoralizează propriile trupe. Poate că a venit momentul ca PSD Olt să iasă din starea de espectativă, să își scuture apatia și să revină activ în luptă. Nu prin scandal steril de tarabă, ci prin voce fermă, argumente imbatabile și o prezență zilnică pe baricade.
Dacă liderii social-democrați nu au datoria să-i răspundă lui De Mezzo, au datoria morală și politică să le răspundă propriilor oameni, care așteaptă un semn clar că cineva mai luptă și pentru ei.
Altminteri, cât De Mezzo rămâne singur pe scenă, controlând complet luminile, microfonul și atenția publicului, PSD Olt riscă ca simpla sa pauză tactică să fie taxată de electorat drept ceea ce pare de la distanță. Un act involuntar de abandon.
