Demult nu mi-a mai fost, efectiv, scârbă să scriu. Un personaj care dovedește că, din cele câteva zile petrecute la pârnaie, nu a înțeles nimic, m-a convins că este un caz clinic de foarte multă vreme. Omul este pur și simplu, retard mintal. Trezirea la realitate e grea, aproape imposibilă. Când nu ai argumente, începi să hărțuiești. O faci o dată. De două ori. De trei ori. De patru ori. Aștept fără număr de la un retard mintal. Pentru cel care-i scrijelește pe hârtie, felicitări : i-ai banii, nene ! Că și el a luat, de unde a putut. Fără jenă. Ca un evazionist –spălător- reținut.
Asta arată neputință intelectuală, micime umană, grobianism, mitocănie și mârlănie. Și pentru că nu-mi plac ipocriții, nu-mi plac mincinoșii, nu-mi plac nici hoții, nici jigodiile lor tunate țațe, înțolite „duoamne„, nici lucrurile aproximative, când am ceva de spus, spun ! Nu fac meseria asta nici pe sub- contractări, nici pe contestații la consiliul național. Nu sunt amică nici cu trăila angajatoare care garantează succesul în cauză. Nu fac meseria asta nici pe pile, nici pe livrări.
E la fel de adevărat că orice jurnalist bun are, într-adevăr, surse. Surse însemnând inclusiv oameni în care jurnalistul are încredere, îi dau informația corectă, nu fac jocuri și nici trafic de influență.
Surse în fața cărora, retardul înnebunește. Transpiră. Își pierde capul și nu are curajul să le înfrunte direct. Atunci plătește și hărțuiește. A prost. De patru ori, consecutiv, crezând că intimidează. Nu și-a găsit omul !
Să ții un microfon sau un reportofon în mână, să stai ore-n șir în fața unui calculator și să cauți informații, chiar și în fața unui prost, hoț, penal, nu este deloc o rușine. Așa se face meseria asta. O fac ziariștii veritabili. Și mai sunt încă destui, slavă Domnului!
Cei care se folosesc doar de telefon, au cereri în natură și pretenții pecuniare în schimbul tăcerii o fac altfel. Și se isterizează când apar în dosare. Păi de ce să stai ore în șir în fața calculatorului, când poți să dai copy-paste sau să suni direct? Să ceri ca boul. De la obraz. Fără rușine, cu tupeu. Dacă iei, taci. Dacă nu, iei publicitate de la unul și scuipi în obrazul altuia. Celui pentru care ți se dictează. Te faci prieten cu retardul. Ăla despre care tot ce vedem și auzim venind de la el este mereu o confirmare și o reconfirmare a ideii că „pacientul ” trebuie tratat cu mare grijă într-un așezământ spitalicesc de specialitate.
Marea rușine este că „pacientul ” folosește în lăcomia sa , banii administrațiilor locale. Pupitrul agenției de dezvoltare, numele șefei DNA a cărui singură legătură e că i-ar fi nășit, cândva, un fost amic. În capul lui cât o nucă, asta înseamnă că ne reprezintă pe noi toți. Aburind fraierii că el „îi face pe toți„. „Face„ Anaf-ul, „face„ poliția, „face„ procurorii locali pe care, spune în gura mare că nu dă doi bani, „face„ concurența, „face„ ziariștii,„ face„ tot statul român ! Mințim, mințim și nu ne mai oprim. Răspuns: urgent, internarea!
În ce mă privește, continui să cred că unele lucruri chiar trebuiesc spuse. Tocmai pentru ca, sinistrul mafiot, să nu creadă pe toți proști. Sunt obișnuită demult cu astfel de indivizi. Nu mă sperie. Deloc ! Urmează să se convingă. Ghinion ! Nu fac parte din tagma profanilor ce se cocoşează, întind mâna sau ridică pălăria, atunci când îl văd în faţa ochilor lor pe nimeni altul decât „stimabilul domn„. În fapt, un dovedit, reținut, infractor. Spre disperarea mărețului ziarist în viață, care vorbește frecvent cu individul la telefon, dând cu bățul printre gard, eu nu am vorbit niciodată cu personajul la telefon. Doar i-am găzduit câteva precizări trimise. Cam atât….Deocamdată. Spectacolul continuă!
