@Angajați amenințați, decizii la bunul plac și dosare pierdute în tăcere
Angajații DSP Olt nu mai fac proteste spontane. Dar filmul pare același. Așa încât, atmosfera din interior, nu s-a calmat. Dimpotrivă. Fierbe și, în ciuda”capacului” așezat, se clocotește. Pentru că în instituție managementul pare să fi intrat într-o nouă etapă: cea în care regulile există, dar nu mai sunt obligatorii. În schimb, bunul plac capătă valoare de procedură internă, iar improvizația devine politică instituțională. După avertismentele recente, în care s-a transmis cât se poate de clar că ”nu mai trebuie să ajungă nimic în presă”, lucrurile nu doar că nu s-au oprit, ci par să funcționeze în ideea că, dacă nu se vorbește despre ele, nici nu există. Luăm instituția pe persoană fizică, precum parcarea mașinii personale pe două locuri. Ocupăm, tot!
În acest peisaj, disciplina pare să fie rezervată exclusiv celor care îndrăznesc să nu execute fără să clipească. Semnătura trebuie dată repede, fără întrebări, fără nuanțe, fără inconvenientul verificării legalității. În caz contrar, mecanismul funcționează impecabil: comisia de disciplină apare prompt, eficientă și extrem de vigilentă.
În schimb, când vine vorba de semnătura conducerii, timpul capătă o flexibilitate admirabilă. Documentele pot aștepta zile, săptămâni sau cât este nevoie pentru ca”momentul potrivit” să apară. Momentul în care doamna Vio, că mai nou această capacitate face mapa instituției, decide semnarea documentelor. Altfel, verbal pentru moment, doamna director oglinjoară, a început să numească dânsa de la ea putere, cine cui ține locul când persoana este în concediu pe la mai multe compartimente, peste capul șefului de compartiment sau șefului de birou. Care există în organigramă mai mult decorativ. Deciziile privind înlocuirile sau organizarea activității se iau direct, fără complicații inutile precum consultarea celor responsabili. Fiindcă eficiența sunt ”eu”: se decide rapid, fără ocoluri, fără explicații. Și, evident, fără responsabilități clare.
În același timp, egalitatea între angajați rămâne un principiu teoretic. În practică, programul de lucru devine un concept flexibil pentru unii și extrem de rigid pentru alții. Există angajați pentru care ora de venire și plecare pare mai degrabă orientativă, în timp ce restul trebuie să compenseze, discret, dar constant. Jurista unității, vine la program ”cu noaptea în cap”, la ora 10:30 și pleacă la ora 14:00 . În instanțe nu prestează, căci la ora aia se încheie procesele. Nu e clar cine stabilește acest moment, dar cu siguranță nu calendarul instituției. Ierarhia pare să fi fost reinterpretată. Un echilibru interesant, în care unii muncesc și alții… coordonează de la distanță.
Între timp, lucrurile cu adevărat importante își urmează cursul. Sau, mai corect spus, nu-l mai urmează. Dosare care ar trebui susținute în instanță nu mai ajung să fie susținute. Întâmpinări care ar trebui depuse nu mai sunt depuse. Sume care ar trebui recuperate rămân, din motive greu de explicat, nerecuperate. Dar probabil acestea sunt detalii minore într-un mecanism care funcționează perfect, pe hârtie.
Și totuși, undeva, ceva funcționează ireproșabil: comisia de disciplină. Activă, atentă, eficientă. Nu neapărat acolo unde apar problemele reale, dar cu siguranță acolo unde trebuie transmis un mesaj clar: inițiativa nu este recomandată, iar întrebările sunt opționale. Imaginea de ansamblu nu mai are nevoie de interpretări sofisticate. O instituție în care regulile se aplică selectiv, deciziile se iau netransparent, iar responsabilitatea pare să se piardă pe traseu. În schimb, controlul există. Presiunea există. Iar liniștea menită să țină totul departe de ochii presei este atent întreținută. Cu o scăpare: realitatea nu prea ține cont de indicații. Și, din când în când, mai iese la suprafață. Chiar și atunci când nu ”are voie”. Povestea continua…Mai sunt multe de descoperit.
