Într-un exercițiu de profundă reflecție, primarul care este, ne anunță că a descoperit sensul vieții: nu e mediocru, e aurit. Nu e de mijloc, e de Mijloc cu M mare. Nu e primar, e destin. După o copilărie traumatică în care a terminat ”în partea de mijloc a liceului”, domnul primar a învins demonul mediocrității printr-o revelație latină livrată de o colegă de la Ambasada SUA. Locul în care, firesc, toți românii modești ajung. Puțini oameni se pot lăuda că au dat mâna cu regi și au asfaltat străzi uitate de zeci de ani. De Mezzo poate. Cu genunchii neînmuiati, a trecut prin CEO, regi, președinți și a ajuns, firesc, la Recea. Strada Recea ! Singurul obstacol real din cariera sa. De acolo înainte, Slatina n-a mai fost un oraș, ci o metaforă. Slatina nu e doar ”Slatina, dragostea mea”, varianta new, e testul suprem. Dacă poți supraviețui apelurilor nocturne despre gropi, poți supraviețui oricui. Cine întreabă de Recea nu înțelege filosofia. Cine sună la 22:30 nu pricepe latinește. Primarul ne explică, oooo, câtă tandrețe, că dacă nu răspunde la telefon la 10:30 seara, cine știe ce tragedie se poate produce. Poate cineva chiar are o problemă reală. De exemplu… o groapă. Sau un concert. Sau un rahat în skate-park.
După 8 ani de tăcere, Slatina vorbește. Mult. Prost programat. Concluzia?! Oamenii sunt liberi, dar cam needucați. Tupeiști. Limitați. Iar primarul e disponibil, iritat, dar profund. Aurita cale de mijloc trece, evident, prin telefonul personal al primarului.
Slatina este orașul care nu-și dă seama cât de bine îi este. Dar rămâne nemulțumită, nerecunoscătoare. S-au asfaltat 19 străzi într-un an. Degeaba… S-au făcut 30 de locuri de joacă. Degeaba…. Nu s-a făcut o fundătură. Tragedie. Slătinenii nu înțeleg, că de la masa rotundă cu Regele Charles, la masa de Facebook cu comentatori furioși, este drumul sabatic al liderului suprem. Un drum de mijloc. Aurit. Cu tartan pe alocuri.
Nu au nici dimensiunea clipurilor făcute în timpul programului. Nu înțeleg că ele nu sunt doar un mesaj în spatele căruia se află un proiect administrativ, care e pe vine, ci o autobiografie emoțională, cu episoade, traume, revelații și dușmani: fostul primar, demufații, ”slugile” care nu-i pupă inteligența, slătinenii nemulțumiți și Fundătura Oltului. De la Jimmy Carter la Fundătura Oltului, saltul existențial e fabulos. Numai noi, din invidie, nu-l validăm. Așa cum nu validăm nici sacrificiul lui de voiajor, întors acasă, care nu conduce un oraș. Se caută pe sine în fiecare stradă asfaltată și în fiecare mesaj de WhatsApp citit înainte de culcare.
Slatina trebuie să aibă răbdare. Actorul e desăvârșit, ziua vesel, noaptea sâcâit. Primarul?! Încă devine. Până atunci, suntem invitați să contemplăm echilibrul perfect dintre prea mult și prea puțin, dintre asfalt și metafizică, dintre administrație și terapie publică.
Slatina trebuie să învețe recunoștința. Timp în care, administrația va continua eroic să muncească, iar cetățenii să greșească. Căci EL, e Calea Aurită, o Autobiografie Emoțională, Tot și Nimic !
